Post ratat - courtesy confort taxi

Motto: Mama noastra de noi toti/Tara de tampiti si hoti (Ada Milea)

Bucuresti, 15 decembrie 2006. Cer de Voronet, soare, frig, da' frig de-ala cald, stiti cum e. Eu. Pe bicicleta. In drum spre birou. Trafic in limitele schizoidiei cotidiene. Parca mai liniste ca de obicei. Si ma gandesc, in prostia mea, ca as putea sa-mi las gandurile sa hoinareasca.

Si mi le indrept catre urmatorul post din blog. Si-mi zic: "Mai, ce frumos ar fi sa adun eu la un loc toate citatele, proverbele sau simplele ziceri intre prieteni care m-au marcat, mi-au placut, m-au pus pe ganduri, m-au facut sa le retin". Si tocmai cand vizualizam undeva pe cerul stralucitor citatul "sa traiesc in asa fel incat, daca Dumnezeu va dori sa stea vreodata de vorba cu mine, placerea sa fie reciproca", ma trezesc stearsa de o tabla galbena si urata in miscare - recte de o masina confort taxi.

Primul gand instantaneu a fost ca furata de reverie am luat-o pe mijlocul soselei in loc sa stau umil, cum le sade bine biciclistilor din orasul asta de kkt, pe banda 1, semi-lipita de masinile parcate acolo, cat sa nu-i deranjez pe cretinii de pe celalte doua benzi, cu sina de tramvai trei (eram pe Stefan cel Mare). Dar nu, nu eram. Eram la locul meu. In schimb, dobitocul de sofer nu era. El voia sa mai inainteze 5 centimetri ca oricum voia stopul si a fortat o depasire pe dreapta. Si, normal, tot el lasase geamul jos sa urle la mine....

Nu e prima oara si cu siguranta nici ultima cand ma enervez din cauza soferilor din Bucuresti. Oricum, ce se intampla in traficul de aici a depasit orice limita a dementei, sufocarii, prostiei, poluarii fonice, nefericirii si frustrarii colective din puroiul asta de tara. Si, imi dau seama acum, era firesc sa ma priveze de micul zambet pe care tocmai mi-l ingaduiam.

Aici nu am voie sa zambesc. Aici nu am voie sa ma relaxez. Aici nu am voie sa uit, nici macar o secunda, de ce nu mai vreau sa fiu aici.