unde umbli?

mai mult prin vai, ca sa spun drept. n-am mai urcat demult si n-am mai dorit demult sa o fac. am coborat abrupt, vertiginos, lovindu-ma din graba si neatentie, orice, numai sa nu se spuna ca am intrerupt picajul. m-am ferit de introspectie, de ganduri. am vrut iar sa inchid omuletii, caci n-au nimic de spus sau, cel putin, asa se simt.

mi-am pierdut stralucirea atat de greu capatata, tihna, linistea, ragazul, nonsalanta, bucatica de libertate si puterea de a judeca pe cont propriu. le-am dat pe arginti si vanitate si Dumnezeu nu bate cu batul. m-am avantat excesiv, m-am pierdut aproape cu totul, m-am intors pe dos si rastalmacit ca sa imi dau acelasi raspuns.

eu ma pot mantui doar prin simtire. ratiunea nu mi-a spus niciodata mare lucru si am pus pret pe ea doar ca masura a luciditatii, la care tin. dar raspunsurile adevarate, mari, simple, nu sunt acolo, nu pentru mine. eu traiesc ca sa simt. ce vine din inima mea e infinit mai pretios, mai autentic, mai revelator. asta e rostul meu, asa sunt eu. nu pot si nu vreau sa ma schimb. e banal ce spun, dar uitasem asta.

uitasem ca am voie sa fiu imperfecta. ca eu decid ce simt. ca pot pune limite si ca n-am jurat nimanui ca-i dau viata si intaiul nascut, cum frumos spunea o data Sandra (si cred ca il cita pe Vlad, deh familia urbana :).

n-o sa incep o noua viata luni si nici n-o sa se schimbe ceva spectaculos si imediat. n-o sa se vada ca am facut putina ordine inauntru (vorba bine, am repus finally dezordinea in place), dar eu o s-o stiu si, mai presus de orice, o s-o simt.