Constatare la fata locului

In vara lui 1990 aveam 13 ani. Mersesem cu tata de cateva ori in Piata Universitatii si nu intelesesem mare lucru. Simteam o atractie difuza fata de aerul rebel pe care il degajau locul si intamplarile de acolo, dar stiam de la mama ca Iliescu e un tip misto. Iar Petre Roman era clar cel mai bun vorbitor roman de franceza pe care il auzisem vreodata. Si eram educata intr-un mediu in care contau astfel de detalii. Primisem de la scoala poze mari, lucioase, colorate cu amandoi si cu autografele lor.

Pe 13 iunie 1990 tata m-a sunat de dimineata si mi-a spus sa nu ies sub nicio forma din casa, pentru ca se intamplau niste incidente la Universitate. Fireste, in 20 de minute eram in mijlocul pietei. Privind inapoi, experienta mi se pare inca ireala, pentru ca am asistat live la niste atrocitati care, vazute acum, m-ar traumatiza pe viata. Atunci priveam muta si fara sa simt nimic. Nici frica, nici oroare, nici compasiune si nici macar o zgaltaiala in instinctul de auto-conservare. M-am plimbat back and forth intre statui si Piata Rosetti, printre mineri care bateau oameni la gramada, fumigene, isterie si camioane care carau ortaci aplaudati de gospodine surescitate. Dupa vreo ora m-am decis sa ma duc acasa.

In continuare nu simteam nimic. Am intrat la mine in camera si am dat peste pozele lui Iliescu si lui Petre Roman pe birou. Zambeau de sub autografe. Le-am luat, m-am uitat lung la ele, le-am rupt foarte calma si le-am aruncat la gunoi. A fost un instinct dincolo de orice intelegere rationala a situatiei (nu intelegeam absolut nimic atunci), dar ceva din mine a reconciliat tot ce vazusem pe strazi cu acest gest. Odata cu pozele rupte, imi dau seama retrospectiv, am aruncat la gunoi si orice urma de iluzie vizavi de oamenii aia, de toti cei care le erau alaturi si de tot ce reprezentau ei. Daca asta ar fi un roman, as putea pretinde ca in ziua aia am renuntat si la iluzia ca as putea trai vreodata fericita in Romania.

Inca nu stiu cu adevarat ce s-a intamplat pe 13-15 iunie 1990. Dureros de putina lumea stie. De aceea ma bucur enorm ca Simina, alaturi de Andrei Lascu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc si Fundatia Konrad Adenauer organizeaza "Constatare la fata locului", o expozitie care "propune bucurestenilor un exercitiu de memorie asupra evenimentelor traumatice din zilele de 13-15 iunie 1990".

Citez din comunicatul organizatorilor:

Acum 20 de ani, Bucureştiul a fost scena unor violenţe de neimaginat organizate de statul român împotriva propriilor cetăţeni. Mii de mineri veniţi în capitală din Valea Jiului au bătut, arestat, violat şi jefuit sute de studenţi, profesori, oponenţi politici ai regimului, romi, simpli trecători. Autorităţile au recunoscut existenţa a şase morţi. O bună parte din cei arestaţi au fost eliberaţi abia peste câteva luni, fără despăgubiri sau reparaţii fizice ori morale.

Teroarea declanşată în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie nu are nici astăzi, după 20de ani, o versiune oficială, iar responsabilii nu au fost încă identificaţi. Memoria acelor zile este compusă din imagini, cuvinte şi conturul unor morţi pentru care nimeni n-a fost găsit vinovat. Această expoziţie nu vă propune o naraţiune coerentă, ci doar un inventar al memoriei traumatice legate de mineriade.

Vernisajul are loc maine, 12 iunie, la orele 19:00, in pasajul Universitatii. Si va fi urmat de vizionarea proiectului de cercetare si performare a istoriei recente, "Capete Infierbantate, de la ora 20.00, la Facultatea de Arhitectura. Sunt mandra sa spun ca si in acest proiect este implicata o prietena - Cinty.

Simina a trimis, alaturi de invitatia la expozitie, si cateva poze din acele zile. Pe mine m-au zguduit cel mai mult astea doua:

Foto: Andrei Iliescu

Foto: Ilie Bumbac

As fi vrut sa fiu in Bucuresti maine seara.