omuleti

Friday, June 11, 2010

Constatare la fata locului

In vara lui 1990 aveam 13 ani. Mersesem cu tata de cateva ori in Piata Universitatii si nu intelesesem mare lucru. Simteam o atractie difuza fata de aerul rebel pe care il degajau locul si intamplarile de acolo, dar stiam de la mama ca Iliescu e un tip misto. Iar Petre Roman era clar cel mai bun vorbitor roman de franceza pe care il auzisem vreodata. Si eram educata intr-un mediu in care contau astfel de detalii. Primisem de la scoala poze mari, lucioase, colorate cu amandoi si cu autografele lor.

Pe 13 iunie 1990 tata m-a sunat de dimineata si mi-a spus sa nu ies sub nicio forma din casa, pentru ca se intamplau niste incidente la Universitate. Fireste, in 20 de minute eram in mijlocul pietei. Privind inapoi, experienta mi se pare inca ireala, pentru ca am asistat live la niste atrocitati care, vazute acum, m-ar traumatiza pe viata. Atunci priveam muta si fara sa simt nimic. Nici frica, nici oroare, nici compasiune si nici macar o zgaltaiala in instinctul de auto-conservare. M-am plimbat back and forth intre statui si Piata Rosetti, printre mineri care bateau oameni la gramada, fumigene, isterie si camioane care carau ortaci aplaudati de gospodine surescitate. Dupa vreo ora m-am decis sa ma duc acasa.

In continuare nu simteam nimic. Am intrat la mine in camera si am dat peste pozele lui Iliescu si lui Petre Roman pe birou. Zambeau de sub autografe. Le-am luat, m-am uitat lung la ele, le-am rupt foarte calma si le-am aruncat la gunoi. A fost un instinct dincolo de orice intelegere rationala a situatiei (nu intelegeam absolut nimic atunci), dar ceva din mine a reconciliat tot ce vazusem pe strazi cu acest gest. Odata cu pozele rupte, imi dau seama retrospectiv, am aruncat la gunoi si orice urma de iluzie vizavi de oamenii aia, de toti cei care le erau alaturi si de tot ce reprezentau ei. Daca asta ar fi un roman, as putea pretinde ca in ziua aia am renuntat si la iluzia ca as putea trai vreodata fericita in Romania.

Inca nu stiu cu adevarat ce s-a intamplat pe 13-15 iunie 1990. Dureros de putina lumea stie. De aceea ma bucur enorm ca Simina, alaturi de Andrei Lascu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc si Fundatia Konrad Adenauer organizeaza "Constatare la fata locului", o expozitie care "propune bucurestenilor un exercitiu de memorie asupra evenimentelor traumatice din zilele de 13-15 iunie 1990".

Citez din comunicatul organizatorilor:

Acum 20 de ani, Bucureştiul a fost scena unor violenţe de neimaginat organizate de statul român împotriva propriilor cetăţeni. Mii de mineri veniţi în capitală din Valea Jiului au bătut, arestat, violat şi jefuit sute de studenţi, profesori, oponenţi politici ai regimului, romi, simpli trecători. Autorităţile au recunoscut existenţa a şase morţi. O bună parte din cei arestaţi au fost eliberaţi abia peste câteva luni, fără despăgubiri sau reparaţii fizice ori morale.

Teroarea declanşată în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie nu are nici astăzi, după 20de ani, o versiune oficială, iar responsabilii nu au fost încă identificaţi. Memoria acelor zile este compusă din imagini, cuvinte şi conturul unor morţi pentru care nimeni n-a fost găsit vinovat. Această expoziţie nu vă propune o naraţiune coerentă, ci doar un inventar al memoriei traumatice legate de mineriade.


Vernisajul are loc maine, 12 iunie, la orele 19:00, in pasajul Universitatii. Si va fi urmat de vizionarea proiectului de cercetare si performare a istoriei recente, "Capete Infierbantate, de la ora 20.00, la Facultatea de Arhitectura. Sunt mandra sa spun ca si in acest proiect este implicata o prietena - Cinty.

Simina a trimis, alaturi de invitatia la expozitie, si cateva poze din acele zile. Pe mine m-au zguduit cel mai mult astea doua:

Foto: Andrei Iliescu

Foto: Ilie Bumbac

As fi vrut sa fiu in Bucuresti maine seara.

13 Comments:

At 8:57 PM, Blogger Little Green Lies said...

Intotdeauna mi-am imaginat ca ce s-a intamplat atunci a fost un recul generat de schimbare, ultimul zvacnet al unei mentalitatii inclestate intr-un confort psihic ordinar. Dar ma intreb daca totusi am dreptate, daca nu cumva acelasi lucru s-ar putea repeta chiar maine.

 
At 3:11 PM, Blogger Simbad said...

Mi s-a facut pielea de gaina gandindu-ma numai ce ar fi putut sa ti se intample. Cati copii de 13 ani au fost arestati si torturati in acele zile... Am citit prea multe povesti ingrozitoare pregatind expozitia.
O sa incercam sa facem o varianta virtuala a expozitiei, ca sa ne poti vizita totusi...

Ai bifat oricum la vizitatorul ideal. Cum spuneam si aseara la vernisaj, ma bazez pe memoria spontana a vizitatorului in aceasta expozitie!

 
At 3:13 PM, Blogger Simbad said...

uite una din povestile care apar in expozitie:

O.C., 13 ani, elev în Bucureşti

În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 a plecat către Gara de Nord; intenţiona să ajungă la rudele lui de la Galaţi. La gura de metrou din faţa Teatrului Naţional, a fost apucat de 2 poliţişti care l-au băgat cu forţa într-o dubă, în care a fost bătut şi transportat la Unitatea Militară de la Măgurele. Ajuns în unitatea militară, a fost lovit cu bastonul de poliţistul care-l conducea la grupul de minori reţinuţi. Peste o oră, minorilor reţinuţi li s-a spus să se ridice în picioare şi să se aşeze lângă zid. În faţa lor a venit un pluton de militari, înarmaţi cu pistoale mitralieră. Un cadru le-a spus militarilor să armeze şi să ochească, ordin pe care militarii l-au executat, trăgând spre ei însă fără glonţ pe ţeavă. Plutonul de militari a plecat râzând de cei reţinuţi, dintre care o parte leşinaseră. În după-amiaza aceleiaşi zile, O.C. a fost transferat la Centrul de Primire Minori din Bucureşti din strada Aron Florian, unde de asemenea a fost bătut. A fost eliberat în seara aceleiași zile.

 
At 9:40 PM, OpenID lotusalb said...

@Little Green Lies, cred ca natura umana este aceeasi dintotdeauna, in anumite coditii vor iesi la iveala cele mai urate lucruri, if people are pushed hard enough :|

 
At 6:40 AM, Blogger marul said...

vax

 
At 10:20 AM, Blogger runbaby said...

@marul
ce comentariu mai e si asta? fix de-ala cat sa-ti fute o dimineata de luni si-asa fututa. am o rugaminte: stai la tine pe canapea (ai nevoie, din ce vad pe blogul tau) si nu uita sa-ti iei medicamentele. you must go bye-bye now, ok?

 
At 10:56 AM, Blogger runbaby said...

@all
ma iertati, m-am enervat aiurea si am replicat la fel. sa vorbim, dara :).

@little green lies
nu stiu daca s-ar putea repeta acelasi lucru, dar acte de agresiune colectiva asupra unor indivizi pe care n-o sa sara nimeni sa-i apere, da, any given minute.

@sim
cum spuneam, experienta pare ireala cand o contemplu retrospectiv. chiar nu m-a intrebat nimeni nici macar ce cauta un copil ca mine acolo. which is kinda weird... imi pare nespus de rau pentru experienta cumplita pe care au avut-o alti copii mai putin norocosi. si ma bucur ca ai facut expozitia asta si ca ti-a iesit bine. felicitari inca o data! macar sa nu uitam, e tot ce mai putem face, nu?

@lotus alb
subscriu cu parere de rau.

@mar
ma repet, chiar nu vreau sa te mai vad pe aici. nu fiindca nu ti-a placut ce am scris. asta e absolut in regula. ci pentru felul in care ai exprimat-o si pentru ca am dat peste tine intr-o luni dimineata morocanoasa. si cred ca nici anonimii cu injuraturi sau retarzii de la noua dreapta nu au reusit sa ma enerveze cat m-ai enervat tu. go!

 
At 10:16 PM, Anonymous mihai (care se semna inainte cu doamna trei) said...

si eu m-am speriat cand am citit povestea ta. am ramas asa cateva ore bune... nu stiu daca am voie sa spun ca mi-a placut. m-a speriat.

 
At 3:50 AM, Anonymous sugarfree said...

bai, eu am iesit pe strada (langa bloc) si trageam cu pistolul cu apa in protestanti, inocente si simple par lucrurile la varsta frageda...a, si usor de marcat

 
At 10:17 AM, Blogger runbaby said...

imi pare rau, n-am vrut sa sperii pe nimeni. si mie mi se pare foarte stranie toata istoria acum si, daca as fi parinte, probabil as achizitiona si eu rapid o casca si ceva incuietori zdravene la usa :). si m-as gandi de 100 de ori inainte sa ii zic unui copil sa nu faca ceva. n-a fost singura data din viata mea cand am fost unde n-ar fi trebuit sa fiu si cand am avut noroc cu carul ca n-am patit nimic.

dar, cum spune si sugarfree, copiii relativizeaza atat de usor. sunt inca intr-o etapa preponderent ludica, imi imaginez, you tell me (familia trei :), ca voi chiar stiti. daca as fi fost cu colega mea de banca la universitate, cred ca si noi am fi scos pistoalele cu apa. and I am horrified to say this now, ma gandesc: cum, acolo erau oameni calcati in picioare si tu te-ai fi batut cu apa?! dar da, cred ca as fi facut-o si multi copii din clasa mea ar fi facut si ei la fel.

cumva lucrurile alea nu ne atingeau, mai ales ca fuseseram aproape toti pe strazi, cu sau fara parinti, si in decembrie 1989. era atat de mult urat si atat de multa violenta in jur, de le-am vazut cand am crescut putin in toata plenitudinea lor, niciodata atunci.

so there...

 
At 11:59 AM, Blogger Simbad said...

o mica rectificare "istorica". cred ca intamplarea ta a fost totusi pe 14 iunie. minerii au ajuns in Bucuresti abia pe 14 iunie dimineata. Pe 13 iunie, oameni au fost batuti, arestati si impuscati doar de fortele de ordine 'legitime': politisti, jandarmi, armata.

 
At 12:17 PM, Blogger runbaby said...

sa stii ca ma gandeam la asta cand scriam, daca a fost 13 sau 14. am vazut mineri cu siguranta (ma rog, sau enorm de multi securisti imbracati in mineri), deci da, most likely era 14.

 
At 4:45 PM, Anonymous Likar said...

imi vine sa explodez cand ma gandesc.iliescu le multumea celor care au dat oicioare in burta femeilor insarcinate,au batut oameni pentru ca poarta ochelari si tot iliescu ajunge presedinte.omul singur e inteligent,omaenii la gramada sunt o turma de oi proaste care nu isi merita planeta pe care traiesc

 

Post a Comment

<< Home