ce cred ca am inteles

am primit o leapsa rather intriguing sau cel putin asa imi place sa cred. nu sunt foarte sigura daca este despre muzica, saruturi, senzatii desteptate de o melodie sau toate astea la un loc si m-am coit vreo doua zile sa-mi dau seama, ca sa nu ma dau in fapt pe blog si sa ma vaza tot cetitorul ce nerafinata si limitata mi-s.

in cele din urma am conchis ca atat avem, cu atata defilam si ca voi oferi o interpretare proprie (din fericire doar la figurat :) cerintelor lepsesti. sa purcedem, dara...

sufletul meu moare si reinvie deopotriva de fiecare data cand tori imi canta povestea sirenei. il vad pe Ethan fuging pe plaja, inima lui e sfasiata, urla pe muteste, marile sperante au murit si traiesc durerea lui, durerea oricui a spus macar o data in viata: "this is my heart and it's broken. can you feel it how it hurts?"

si ma intorc spre trecutul acela, aproape neverosimil, si am parul negru, unghiile negre, buzele negre, hainele negre, depresia cat haul si doar Metalul (hell yeah!) intra, functioneaza si repara si imi ingadui una dintre putinele balade "acceptabile social" in gastile care isi cara bocanci in gura prin sali polivalente.

si plonjez in mare, inot, inot, inot, despic apa departe, acolo unde nimeni n-are curaj nici macar sa priveasca si inca nu ma pot domoli. nu e val suficient de puternic sa-mi cuprinda urletul de furie, sa se intoarca si sa-l plezneasca pe nemernic peste cap, sa-i spumege neputinta mea si nevolnicia lui, sa-i spuna doar atat. atat! don't fucking ever tell me "let's (just) be friends".

si ca valul trece si pare ca altcineva a trait viata aceea, ca a trait orice fel de viata to begin with, si totul e degeaba, prea putin, prea nesemnificativ. si e gol si pustiu si e foarte frig si oamenii sunt prea rari si prea opaci. si ma doare si n-am cui spune si tasez si pretind ca nu se intampla si fumez doua pachete pe zi, nu mananc, nu dorm, nu (mai) vreau nimic. I'm just humming...

si ma adun si incerc sa ma pastrez in viata si ma reculeg cu fiecare lacrima inghitita, cu fiecare zid escaladat si cu fiecare strop de venin pe care-l dau la altii ca sa nu-l inghit eu. si invat, mai putin de la altii, mai mult din capul lovit periodic de faimoasa bara de sus, si Alanis ma tine de mana si-mi arata drumul

si se face soare, rad, cresc, relativizez, inteleg, accept, privesc inainte, mai cresc putin si mai accept oleaca. si-s cantece puzderie sa acopere toata bucuria lumii si pe mine in mijlocul ei, n-as sti ce sa pun mai intai, caci sunt atatea crampeie de nebunie, saruturi, priviri, strangeri de mana si oameni deschizandu-se spre mine si eu spre ei. si repet zambind refrenul ultimei mele mici fixatii hedoniste si adaug: and yourself :)!

nu dau leapsa la nimeni, ca in continuare nu stiu care e subiectul :), but I sure enjoyed it!