wandering star

au fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti... au fost odata doua spiriduse cu ochi verzi si glezne subtiri. care au fugit pe o insula pe Dunare sa se uite la gablonturi, matasuri si incaltari mestesugit alcatuite (am uitat sa va spun ca pe insula era un iarmaroc cu muzici multe si maiastre si tarabe ticsite cu bunataturi).

sau poate erau o naiada si-o driada.

ochii lor verzi au scaparat cel mai tare si mai tare la vederea a doua inele cu pietre albastre. o piatra era mata si patrata, cealalta transparenta si rotunda. spiridusele (sau naiada si driada) au luat, fiecare, cate un inel si si l-au pus, in joaca, pe deget. au rascolit prin matasuri, si-au pus condurii mestesugit alcatuiti in picioare (si i-au dat jos, pentru ca spiridusele merg cel mai bine desculte), au gustat bunataturi si s-au invelit in matasuri.

n-au pastrat decat inelele pe deget si au fugit pe insula, sa se piarda in muzici, cu ochii lor verzi si gleznele subtiri. asta se intampla acum multi ani, pe insula care gazduia un iarmaroc in mijlocul Dunarii.

naiada cu inelul cu piatra albastra, patrata si mata nu s-a mai despartit de el. driada, in schimb, nu l-a purtat decat in ziua aceea, pe insula, apoi nu l-a mai vrut. si, cand s-a intalnit, peste alti ani, cu o nimfa cu ochi negri pe care o stia din asezarea de munte in care copilarisera amandoua, i-a daruit ei inelul cu piatra rotunda si cristalina. inelul a lacrimat si piatra s-a facut verde, ca ochii driadei care il parasise.

si nimfa cu ochi negri nu l-a purtat niciodata.

dar l-a pastrat cu grija si, in seara in care s-a intalnit cu o fata cu ochii pierduti, a stiut ce i-ar putea lumina. pentru ca, uneori, fetele cu ochi pierduti au nevoie doar de o piatra care a fost albastra si apoi s-a facut verde dintr-o lacrima, ca sa-si regaseasca scanteia si, cine stie, chiar si zambetul.

si fata cu ochii pierduti a luat inelul si si l-a pus pe mana. si inelul a ajuns acasa.