din pamant srl

plec de bunavoie, dar parca ma smulge cineva din pamantul in care am implantat radacini, am imprastiat frunze si am crescut cateva flori.

plec de bunavoie, dar inima mea se sfasie la fiecare intersectie in care masinile claxoneaza isteric.

plec de bunavoie, dar niciun strop de voie buna nu se lipeste de mine cand ma uit in jur si incerc sa-mi intiparesc oamenii pe retina si in inima, sa-i tin in mine, sa nu-i las sa se indeparteze, sa uit ca n-o sa-i mai vad aproape in fiecare zi.

nu pot sa raman, nu pot sa nu incerc.

de ieri pisica are cip si pasaport. plec.

cerul n-a fost niciodata mai albastru. stiu ca europa e mica, de fapt, ca low cost-urile prospera si ca, la o adica, pot sa ma intorc si intr-o luna. ca nimic nu e definitiv si ca eu iau decizii.

de asta mi-e frica cel mai mult.

recunosc ca nu stiam ca iubesc atat de mult locul asta. recunosc ca nu stiam ca il pot iubi asa. cand te mana furia inainte, uiti ca poti iubi.

imi suna atat de patetic refrenul de jale pe care mi-l torc in minte. "tara mea, tara mea". who the fuck talks like this anymore?

da, stiu ca sunt melodramatica.

daca as gasi o bucatica de pamant intre betoane m-as intinde pe ea sa simt ca-mi lipesc fata de locul asta miraculos si blestemat.

ma gandesc mereu la un paragraf din La Medeleni. dupa moartea lui mos Gheorghe, Olguta se duce la grajduri si se suie in trasura pe care o conducea el cand era in viata:

"...Acolo, pe capra trasurii neclintite, fara de cai, fara de haturi, un copil plangea cu mainile pe ochi.

Si Dumnezeul minunatelor povesti nici nu trimise ingeri sa se inhame zburatori, nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi, dandu-le haturi, nici nu sopti cu un zambet bland:
- Mana mata, duduita".