Na, sa-l pun si eu, ca numai la mine pe blog nu e :)
Povestea plecarii mele din Romania si a lunii in care am facut scoala de soferi pe cod rosu, asta vara, a ajuns online, fiind votata de cititori ca unul dintre cele mai bune cinci articole publicate in cele patru editii de pana acum ale Decat o Revista.
Si da, e o poveste trista, pentru ca am simtit ca plec alungata, pentru ca ma simt de nenumarate ori rupta in doua de alegerea mea, pentru ca o sa doara mereu, pentru ca, futu-i, it's never easy, is it? 'Cause you can take the girl from Romania, but Romania will always haunt the girl... http://www.youtube.com/watch?v=690k85FQNXs (off topic, de ce au scos astia codul de embed?)
In fine, dincolo de smiorcaiala, daca vreti sa cititi ceva cu adevarat zguduitor, recomand cu incredere eseul care a ocupat locul doi in topul antementionat si care este, pentru mine, cel mai bun articol pe care l-am citit in Decat o Revista.
posted by runbaby @ 1:43 PM
4 Comments:
Miruna, dupa articolul asta mi-a venit sa plang. Ma bucur pentru tine ca esti bine.
multumesc tare mult, Ada, and please don't cry, o fac eu mai des decat ar fi cazul :). sper sa fim toti (mai) bine.
Miruna, acum am citit articolul, a fost sfasietor pe alocuri, nu mi-am dat seama, din postarile de pe blog, ca-ti este atat de greu.
Esti/sunteti mai bine? Nu vrei sa ne vedem intr-un week-end toti cinci? Din articol mi-am dat seama ca avem mai multe in comun decat pare la prima vedere.
PS. Hei, iart-o pe Ada, este insarcinata si cu hormonii in vena. Uite, mie nu mi-a venit sa plang. :)
Miruuunaaaa, ce mi-ai facuut!!
Am plans in hohote. Asta mi-ai facut.
Cred ca ai scris cu sange, cu bucati de suflet ... of ... as fi vrut sa nu doara asa de tare!
Eu nu am putut si inca nu pot sa scriu despre ce ma raneste dinspre Romania.
Mi se face rau instant. Rau fizic, rau la propriu.
Al meu citeste presa romaneasca online, uneori ne bem cafeaua in week-end impreuna in fata monitorului. Si de multe ori ma ridic si plec. Ca sa nu plang.
E diferit, pe el nu-l dor toate relele astea de dupa 90. Fiindca nu le stie pe propria inima, nu le-a trait in carne.
Eu ... nu mai pot sa le vad. Sa le aud. M-am inchis pe partea asta, nu vreau sa mai las nimic sa doara pe romaneste.
Of.
Singura diferenta pe care as vedea-o, in simtire, fata de tine, este ca eu chiar ma aflu aici acasa. E ca si cum m-as fi regasit, ca si cum, intr-un tarziu, pot respira in voie, fara nodul acela in gat. Miroase a pace, a liniste, a normalitate, a oameni buni.
Nu stiu cum si prin ce minune am nimerit unde trebuie. Atat de unde trebuie cat sa-mi anestezieze toate amintirile astea cumplite (nu stiu cum pot sa para mici atatora, chiar sunt cumplite, e vorba de dezumanizare, de inraire, e ... de neconceput!), cat sa ma simt primita, iubita, intre DE-AI MEI.
E drept, am lasat putin in spate, de inima. Cativa prieteni, apoi mama a murit, cu tata ... eram oricum departe, deci ... e mai simplu. Poate.
Te imbratisez, mi-esti draga. Imi pare rau ca n-am petrecut mai mult timp impreuna in facultate.
Post a Comment
<< Home