Oy, how bizzare

Cand traiam in Romania si ma intorceam din vacante sau vizite in Vest, traiam cateva zile o senzatie de dezolare, in care tot ce vedeam in oras sau in casa mi se parea urat, prost facut, prafuit si incomparabil mai nasol decat ce lasasem in urma. De cand locuiesc in afara tarii, vizitele in Romania au capatat o dimensiune socio-umana care prevaleaza intr-o asemenea masura, incat inregistez vag lucrurile urate sau prafuite si ma concentrez pe cautarea frumosului pe cladiri si strazi, pe fetele oamenilor, in vorbele si interactiunile cu ceilalti. Ma bucur ca un copil de Romania spontana si libera, de prietenii mei, unul mai frumos si nebun decat celalalt, rad, ma joc, dansez si trag energie cu zece nari deodata. Simt ca ma congelez la loc putin de cate ori plec din tara inapoi acasa (sau unde locuiesc si lucrez, oricum) si gasesc consolare in frumusetea si ordinea rece a Bruxelles-ului, arhitectura art nouveau, caramida rosie, florile de la geamuri si sentimentul de societate functionala by default, nu prin exceptie.

Ieri m-am intors de la Barcelona, un oras atat de spectaculos incat cuvintele sunt prea sarace si imaginile, oricate ar fi, insuficiente. E, cum spunea un prieten: "ca Amsterdam con passion". E locul care imbina cel mai armonios din tot ce-am vazut eu pana acum frumusetea cu nebunia, ordinea cu relaxarea, oamenii cu cladirile, marea cu muntele, estetica cu functia si in care nu poti sa nu te intrebi: cum de nu sunt si eu parte din asta? Si, pentru prima oara in patru ani, art nouveau-ul si florile de la geamuri n-au mai insemnat nimic. Societatea functionala o au si ei. Au oamenii. Au vremea. Au cultura si arhitectura. Au sufletul. Ma simt ca atunci cand traiam in Romania si ma intorceam din strainatate jinduind sa traiesc acolo.

Cerul s-a facut gri si a inceput sa ploua. Crec que vaig a començar a estudiar català.