cantec de dragoste

de cate ori ma poarta drumurile prin satul meu nemtesc, ma trezesc cu lacrimile curgand pe obraji dincolo de controlul meu.

imi amintesc de soarele care apune rosu peste Moselle.

de boabele de zmeura pe care le furam prin gard dintr-o curte vecina.

de mirosul lemnului cand aduceam in casa busteni pentru foc.

de caldura sobei langa care adormeam ghemuita.

de vantul rece si taios care imi ingheta respiratia dimineata, pe pista de biciclete.

de ciresul pe care l-am strans in brate cand am plecat.

de ghioceii care se iteau in coltul gradinii, printre frunze uscate si petice de zapada, la sfarsitul lui februarie.

de pragul pe care am crezut ca o sa mor de durere in noaptea in care ai plecat.

de drumul care urca piezis spre caprioare.

de zidul prost varuit de care ma lipeam cand stateam in gradina si caruia i-am soptit acum doua luni, inainte sa plec, ca o sa fie mereu casa mea, oricine s-ar intampla sa locuiasca acolo.


de anthony hopkins, pe care lituanienii l-au spart cand s-au mutat.

de primul craciun.

de seara calda de primavara in care te-ai intors.

de liliacul alb, care inflorea mereu dupa cel violet.

de bulgarii de tarana intre care se cuibarea Bebe vara, cand ii era cald.

de tot ce-am simtit si am trait in casa mea draga.

si atunci conduc mai departe si imi spun: sa nu plangi in fata robotilor, Miruna.