lovely sia and gay brussels

am ajuns prima oara la bruxelles in 2005, cu prorociri sumbre care glasuiau despre blocuri de beton si sticla, ploaie necontenita, magazine inchise la 6 seara, pustiu si plictiseala dupa acea ora. tot ce pot sa spun este ca in prima seara in care am ajuns eram in mijlocul cartierului de imigranti (care pe vremea aceea era un loc pasnic, colorat si boem), ca era cald si senin (desi era octombrie), ca am baut prima framboise din viata mea si a fost dragoste la prima degustare si ca deja imi placea locul de nu mai puteam.

am revenit an de an de atunci, gasind la fiecare vizita noi prilejuri de imprietenire cu orasul si descoperind mereu ceva nou de adorat. pe langa minunatii cum este grand place, pe care ma opresc mereu sa o admir ca ultima turista americanca de cate ori trec pe acolo, sau sala cu tablourile lui Breugel cel batran din Muzeul de Arta sau barul cu teatrul de papusi sau ultimul revelion petrecut acolo, iubesc la bruxelles aerul extraordinar de cosmopolit si eterogenitatea sutelor de micro-comunitati care traiesc acolo. cu toate tensiunile si problemele din ultimii ani, orasul reuseste sa ma fascineze in continuare prin interactiunile de toate soiurile intre foarte diferitii sai locuitori, de toate natiile, varstele, porturile si obiceiurile.

ultima oara am fost in bruxelles weekendul trecut la un concert Sia. am trait concertul foarte personal si mi-e greu sa-l relatez, tot ce pot spune este: nu ratati, daca aveti ocazia. nu mi-e rusine sa recunosc ca am plans din tot sufletul la breathe me si ca ea mi-a parut eterala si aproape posedata cand a cantat melodia asta, in rochia ei facuta din bucati de sac de plastic alb cu dungi rosii. si ca in rest aproape bolnavicios de vesela pentru cineva cu versuri ca ale ei. a, da. si ca a iesit pe scena cu doua moristi mari prinse pe umeri si avea in spate doua ventilatoare care impingeau baloane de sapun din moristile astea prin toata sala.


asta e serialul vietii mele si finalul asta o sa ma faca sa plang anytime, anywhere.

si in seara de dinainte de sia am iesit in oras dupa parada gay. si am prins petrecerile de strada, cu dj si dansatori si boxe pe case si travestiti care dansau cot la cot cu baietii la costum, baietii costumati, baietii pur si simplu bine, parintii cu copii mici in brate, gospodinele musulmane in trecere prin piata, punkerii pusi pe topaiala, turistii fericiti, lesbienele tatuate, fetele rebele si pensionarii cu catei la plimbare. si, veghind zambitoare si calma peste tot dezmatul, politia care tinea masinile in loc ori de cate se mai trezea un cetatean sa treaca strada.

a fost bine.

luxemburg, fragmente de neant.

luxemburg, despre care, prinsa fiind de micile drame proprii, n-am scris nimic, desi am venit aici de aproape un an e cea mai tara buzunaras ever. aici, trebuie spus, e dificil de definit simplu, pentru ca scriptic locuiesc in germania, la 25 de km. de luxemburg, dar simt, cumva, ca patria de adoptie e luxemburg, unde merg in fiecare zi la munca, unde ies in oras si unde spun ca m-am mutat.

ceea ce pompos se cheama Marele Ducat si Marea Regiune inseamna, de fapt, o tara de aproximativ 500000 de oameni (cam cat berceni, drumul taberei si salajan, asa :) plus zonele de frontiera din germania, franta si belgia, ai caror locuitori migreaza si ei zilnic, intr-o proportie majoritara, spre luxemburg. si nu se cheama, vulgar, navetisti, ci transfrontalieri :). intreaga zona e unul dintre cele mai bonome, pasnice si burgheze locuri imaginabile, cu standard de viata ridicat, valori centrate pe munca si familie (dar nu in felul fixist si indarjit care exclude alternativele din est), imigratie problematica tinzand spre 0,001% si incredere in oameni ca specie cat cuprinde.

eu una, cand m-am mutat la mine in sat, aveam o viziune apocaliptica despre potentiala relatie cu localnicii, ceva de genul ca isi vor ascunde copiii cand trec eu de frica sa nu ii deoache est-europeanca. mi-am facut tot felul de filme tembele, mai putin pe cel real, in care toata lumea ma saluta pe strada zambind, vecinii tund si iarba din gradina mea din proprie initiativa si ofera tort si vin cand au chestii de sarbatorit :). n-am simtit nici macar o data ca se baga cineva in sufletul meu, asa cum nu m-am simtit niciodata respinsa sau alienata printre ei.

luxemburg (y compris marea regiune) este, cum spuneam, un loc in care increderea e un pahar plin care da pe dinafara. oamenii isi lasa masinile descuiate in fata caselor. in restaurant, la garderoba, vezi lasate genti cu portofelele in ele. magazia mea cu biciclete este in permanenta descuiata, nici macar nu am cu ce s-o incui. "nu e nevoie", m-a asigurat proprietarul. he was right. evident, nu umbla caini cu covrigi in coada, exista si la ei infractiuni, nu toti oamenii isi lasa masinile descuiate, nu toate gentile de la garderoba au portofelele in ele. dar asta-i climatul general.

imi plac o gramada de chestii aici. ca e plin de paduri si de sate mici si cochete si ca sunt piste de biciclete in orice loc imaginabil. ca au o retea de drumuri exclusiv pietonale prin toate padurile astea. ca statul luxemburghez intoarce masiv catre cetateni impozitele platite in servicii sociale, infrastructura, acces gratuit la biblioteci sau sali de sport. ca ultimul drum de tara e semnalizat perfect. ca autobuzul care merge in germania din ultimul oras inainte de frontiera il asteapta pe cel care vine din luxemburg chiar daca are intarziere 45 de minute din cauze de ambuteiaj, just in case there might be someone in need for a ride. ca majoritatea soferilor de autobuz vorbesc engleza. ca dupa ce iti iei carnetul in luxemburg trebuie sa faci un stagiu obligatoriu de o zi in care te pun sa conduci in conditii simulate de dificultate. ca vezi toata ziua oameni facand jogging in cele mai dure conditii meteo, si ca metoda favorita de fitness si ca antrenament pentru diverse curse de caritate care se tin pe banda rulanta aici.

ca dunarea lor e un rau care se cheama moselle si ca pe toata valea lui e plin de viticultori si de crame pe care n-o sa le vizitez niciodata, dar a caror prezenta imi pare, cumva, reconfortanta. ca primavara sunt indicatoare care interzic accesul pe anumite strazi de la 8 seara la 8 dimineata pentru ca pe acolo trec broscutele care se imperecheaza (si indicatorul e cu o broasca mare pe el). ca poti iesi pe balcon si ai in fata padure si coboara caprioarele sa-ti manance rasadul de salata. ca tot centrul este, de fapt, o fasie de padure, transformata in parc, care traverseaza orasul. ca rar auzi un claxon (si atunci e, de obicei, un francez :).

si ca-n aprilie, cand inflorise ciresul, puteam sa ma uit la cer din gradina si sa-l vad asa


ca aproape toti oamenii de aici sunt din cu totul alt film decat mine si ca treaba asta nu ma deranjeaza catusi de putin.

the photo of the day

via Little Green Lies