I hate this fucking country, it makes me use dirty words. Where do I begin? Cu claxoanele, claxoanele astea nenorocite, opriti-va dracului o data, nu vezi ca oricum nu misca nimic in fata ta, ia mana de pe claxon si piciorul de pe acceleratie, stai naibii potolit si fa exercitii de respiratie sau gandeste-te la ceva bun din viata ta sau pur si simplu sinucide-te dracu' daca e asa de nasol totul, da' dezlipeste-ti mana aia de pe claxon!
Cu mutrele voaste talambe, ochii goi, ranjetele alea incremenite pe toata fata: "deci, cu ce va putem ajuta?", deci ajuta-te pe tine si invata sa vorbesti, invata sa scrii, invata sa gandesti, invata sa taci, invata sa nu razi ca prostul cand vezi un om cazand pe strada, copii injurand sau fete de 15 ani fardate pana-n dinti si fumand...
Cu romgleza voastra cretina, facem un ivent de corporeit aidentiti in care combinam un aproaci direct cu colateralsuri si gigi e acauntul, respectiv ionica igzecutivul, uite bisnes cardurile lor, hai sictir si la mai mare, cu greata voastra existentiala de beigdeberi ratati, care va beti depresiile cu ceaiuri (aka redbull & whisky), fumati iarba pe post de tigari, bagati o pastiluta o data la 2-3 saptamani, le-ati vazut & facut pe toate si dati pe afara de atata plictiseala...
Cu femeile astea tampite la volan, sorry ladies, dar mars acasa!, azi mi-a tasnit una in fata (eu, normal, pe bicicleta, adica in primejdie de moarte) cu o masina pe care scria "baby on board" si aleia i se deschide usa de la sofer imediat dupa ce plecase si ea n-avea treaba, cred ca s-a si distrat, daca se deschidea usa la copil?! Sau poate ea era "the baby"... Mersul pe bicicleta in Bucuresti face o feminista convinsa sa devina misogina, femeile la volan au un loc de cinste in topul agresivitatii, neatentiei si inconstientei, intre baietii marca nouveau riche de Ilfov si, mai vechii mei prieteni, taximetristii, acesti stalpi ai isteriei rutiere...
Cu muzica asta care urla la orice ora in casa, masina, restaurantul, curtea oricarui idiot pe care n-ai cum sa-l opresti si nici unde sa-l reclami, pentru ca nimeni nu te baga in seama, cu restaurantele pe care le descoperi incredul si incantat si peste o saptamana mancarea e altfel (pentru ca nu e patronul acolo sau pur si simplu fiindca era seara si n-au mai avut chef sa se deranjeze pentru tine), cu maldarele de gunoaie pe care le arunca toti imbecilii pe strada si, daca ii intrebi de ce nu cauta un cos, te injura, cu prostia asta agresiva ucigatoare, care iti fute si zambetul si visele si sperantele si starea de bine si dorinta de a face ceva, orice...
Scria ieri
Cartarescu ca i s-a urat cu binele si ca de-abia asteapta sa se intoarca in tara, desi stie perfect unde revine, astept si eu cu mare nerabdare sa experimentez astfel de sentimente si atunci o sa recitesc ce-am scris mai sus si vreau sa cred ca o sa-mi treaca...
