Cum mi-am petrecut cutremurul

Da, l-am simtit, in fact sunt socata de cat de putina lume a facut-o :). Dar nu despre asta e vorba. Imi place sa cred ca am fost in cel mai potrivit loc cu putinta on the occasion: la teatru. Si la o piesa pe cinste, la care m-am dus cu asteptari minime si cu o tzar' de scepticism si de la care am plecat intr-o buna dispozitie care sfida orice seism.

Am fost la A douasprezecea noapte de Shakespeare, jucata de clasa lui Adrian Pintea care a terminat UNATC vara trecuta (cu Florin Zamfirescu la carma si cu Mihai Constantin profesor asociat). Mihai Constantin este, de altfel, regizorul minunatiei. A fost in seria Casandra la Bulandra si a fost ge-ni-al. M-am dat oleaca pe net a posteriori si am mai gasit cronici entuziaste, inclusiv una pe care nu inteleg cum de-am scapat-o la vremea ei, dar ma grabesc sa adaug si eu la ele. Pentru ca merita.

Purced prin a spune ca teama mai cea mai mare era adaptarea textului. E greu sa mai pui Shakespeare pe text original, adoarme lumea in sala, ca prea ne-am fastfoodizat creierul cu televiziunea si eternetu'. Ma temeam ca adaptarea, de altfel necesara, se va duce intr-o zona de tip oteve cu aere de postmodernism prost inteles. Well, le-a iesit perfect proportia intre versuri si textul contemporan si au jucat-o frumos, lucrat, cu verva si scanteie, cu pasiune si, sa nu zic vorba mare, drag de joc si de meseria lor.

Nu vreau sa-i nedreptatesc, au fost toti pe cat de tineri, pe atat de buni, dar trebuie sa zic de Thomas Ciocsirescu, interpretul lui Malvolio. Cu rezerva ca nu merg la teatru pe cat de des mi-as dori, am vazut un prim potential concurent la forta dramatica si sclipirea lui Marius Manole. Are tot talentul si toata dorinta de munca de care e nevoie ca sa ajunga acolo. Publicul l-a iubit - si n-avea cum altfel - iar mie mi-a placut, in mod particular, felul in care a salvat momentul post-cutremur.

S-a nimerit sa fie pe un monolog al lui (and may I just congratulate all of them on the stage pentru stapanirea de sine exceptionala de care au dat dovada). Publicul n-a fost la fel de compus si s-a iscat o mica busculada; pe scena jocul continua, in sala lumea se precipita spre iesire. Cand si-au dat seama ca nu-i mai asculta nimeni, actorii s-au dus, destul de descumpaniti, in culise si au stat sa vada ce se intampla. Dupa primul val de panicarzi care au parasit locul in viteza, mare parte din spectatori stateau cu un picior pe loc si cu unul in aer, realizand ca nu e niciun pericol, dar nestiind daca sa ramana au ba.

Ei, asta a fost momentul cand Thomas/Malvolio s-a prins ca e nevoie de cineva care sa preia situatia si a reintrat dramatic in scena, reluandu-si monologul exact de unde ramasese. Si a avut pentru o secunda o sclipire in ochi, genul ala de privire care spune: e ok, stati jos. Ne vedem de treaba. Si a asezat multimea la loc. Chapeau.

Bai, deci mi-a placut. Cap coada. Am vazut niste tineri frumosi si talentati, un decor minimalist perfect, o montare facuta cu minte si suflet deopotriva si un actor pe care de-abia astept sa-l vad devenind celebru :).

Last, but not least, felicitari BRD si Cumpana pentru ca ati ales sa riscati si sa sustineti un spectacol de studenti (sper ca asta insemna prezenta siglelor voastre pe afis) si multumesc Stefan & Raluca pentru ca ati avut treaba in alta parte si mi-ati dat mie biletele :).

cum devine cu bicla in parc

vaz ca a explodat sujetul big time pe radio si nu numai si ca, as usually, lumea cauta raspunsuri nenuantate. la intrebarea e voie cu bicicleta in parc? raspunsul "nu" ma infurie si pe mine, dar, daca stau stramb si judec drept, nu e asa de simplu si o zic in calitate de biciclist care ponteaza zilnic.

eu merg prin parc cu sau fara voia altora, dar merg incet, atenta, cu ochii dupa copii, caini, pisici, porumbei, pensionari si ce mai iese in calea omului cand i-e lumea mai draga si ochii mai imprastiati dupa magnolii, fantani arteziene si tufe verzi. however :), there's always a however, o sa-mi ia multa vreme sa uit urletul cainelul peste care a trecut un pusti cu bicicleta in Parcul Tineretului, fix sub ochii mei, acum vreo cativa ani. nici macar nu s-a oprit; a continuat sa goneasca cu prietenii lui, claxonand si razand. ca el sunt sute. e dreptul lor, sunt pustani, hormonii urla, spatiul de joaca e oricum limitat, vor sa se dea in stamba si sa se imbatoseze.

what to do, then?

solutia nu e interzicerea sau permiterea totala a accesului bicicletelor in parcuri, ci trasarea de piste / trasee speciale pe alei + amplasarea de panouri de avertizare (si pentru pietoni, sa stie ca acolo n-au prioritate, si pentru biciclisti, sa stie sa nu goneasca ca nebunii, ca un caine poate oricand sa-ti rasara sub roti).

si sper ca la asta sa ajungem...

P.S. In Cismigiu zilele astea, cu muzica in casti si mai pe seara, sa nu fie lume, e pur si simplu divin :).

Later edit: Ma alatur si eu plimbarii prin Herastrau duminica, 26 aprilie, orele 12:00.

enjoy & help as well

via

then I saw her face

Realitatea mea se compune din fragmente mari de stres. Telefonul suna, nu ma pot opri din mancat, parul se invartoseaza in toate directiile si cand il privesc cu atentie descopar fire albe (din ce in ce mai multe), am uitat chestii, trebuie sa mai scriu ceva pe blog/facebook/twitter, nici azi nu m-am dus pana acolo. Nu am timp, nu pot sa livrez, unde dracu' ne grabim asa?!, de ce stagnam?, ma irosesc, fac prea multe, vreau sa ma opresc.

Realitatea mea se compune din fragmente mici de bine si posibil. Dintr-o manichiurista care si-a facut vacantele in Benelux. Din ratele care plonjeaza lung in apa langa insula din parcul IOR (jamais couche avec pana ieri; domnule Negoita, sunt fana dumitale pe viata!). Din corbul care a plutit peste varfuri inalte de brad langa cascada, la Sinaia. Din ghidonul bicicletei, capacul sticlei de parfum, calmul strazii in Bucurestiul gol si un missed call care a vrut doar sa-mi multumeasca si sa-mi povesteasca o aventura cu o veverita.

Realitatea mea se compune.

there's so much beauty that it hurts

via.

unde umbli?

mai mult prin vai, ca sa spun drept. n-am mai urcat demult si n-am mai dorit demult sa o fac. am coborat abrupt, vertiginos, lovindu-ma din graba si neatentie, orice, numai sa nu se spuna ca am intrerupt picajul. m-am ferit de introspectie, de ganduri. am vrut iar sa inchid omuletii, caci n-au nimic de spus sau, cel putin, asa se simt.

mi-am pierdut stralucirea atat de greu capatata, tihna, linistea, ragazul, nonsalanta, bucatica de libertate si puterea de a judeca pe cont propriu. le-am dat pe arginti si vanitate si Dumnezeu nu bate cu batul. m-am avantat excesiv, m-am pierdut aproape cu totul, m-am intors pe dos si rastalmacit ca sa imi dau acelasi raspuns.

eu ma pot mantui doar prin simtire. ratiunea nu mi-a spus niciodata mare lucru si am pus pret pe ea doar ca masura a luciditatii, la care tin. dar raspunsurile adevarate, mari, simple, nu sunt acolo, nu pentru mine. eu traiesc ca sa simt. ce vine din inima mea e infinit mai pretios, mai autentic, mai revelator. asta e rostul meu, asa sunt eu. nu pot si nu vreau sa ma schimb. e banal ce spun, dar uitasem asta.

uitasem ca am voie sa fiu imperfecta. ca eu decid ce simt. ca pot pune limite si ca n-am jurat nimanui ca-i dau viata si intaiul nascut, cum frumos spunea o data Sandra (si cred ca il cita pe Vlad, deh familia urbana :).

n-o sa incep o noua viata luni si nici n-o sa se schimbe ceva spectaculos si imediat. n-o sa se vada ca am facut putina ordine inauntru (vorba bine, am repus finally dezordinea in place), dar eu o s-o stiu si, mai presus de orice, o s-o simt.

eliberati-l in atmosfera!

Tot dand-o in diverse cu virale de cand a descoperit toata multinationala feisbucul & tuitaru', cat pe ce sa-mi scape un viral adevarat de la mama lui, care a explodat pe media clasice si in fata caruia nu pot decat sa ma inclin cu maxim respect si tot atata voiosie.

Aici relatarea sobra. Si aici povestea autorilor.