asa da!

aseara am iesit de la teatru si am zis sa mananc o ciorba la casa gorjeana. asta e o crasma pe langa jobul meu, brezoianu cu domnita anastasia, cu profil "romanesc" (da, din aia care pun stergare inflorate si coarne de cerb pe pereti), unde mancarea e fairly decent. inauntru e de vise rele (si cuvintele odorizant de toaleta absolut necunoscute), dar la cele cateva mese de afara se poate respira.

eram cu bicicletele, am ajuns acolo si incercam sa le legam de stalpul de langa masa unde voiam sa stam, cand ne trezim cu un flacau agitat, chintesenta patronului mioritic: scund, burtos, camasa si pantaloni albi, pantofi asjderea. cred ca isi uitase ghiulurile acasa.

"baietii, astea (bicicletele, n.m.) sa dispara imediat de aici"
"stiti ca asta e domeniul public"
"ba, asta nu e domeniul public, e al meu (gest larg cu bratul peste celelalte mese de afara). daca nu plateam (privire care se voia de sus), cum imi permiteam eu toate astea?!"
"n-ati platit si stalpul, nu?"
"da' nu-ntelegeti ca astea dispar de aici?"

pana in acest punct eu nu spusesem nimic, pentru ca nu reuseam sa-mi recapat graiul. aici am reusit:

"dumneata intelegi ca noi voiam sa mancam aici?"
"a, zice animalul, schitand chiar jumatate de grimasa servila, asa da!"

asa da?! asa da?! bai, nici macar demnitatea marlaniei voastre n-o aveti? dupa ce ma tarasti in rigola, iti frangi spinarea pentru fundul meu de biciclist (ergo fara bani, in reprezentarea ta) fara sa clipesti?

i-am spus ca e prost si nesimtit, ca nici nu se mai pune problema sa mancam acolo (si a parut genuinely surprised, da?) si am plecat clocotind.

.....

casa gorjeana sucks casa gorjeana sucks casa gorjeana sucks casa gorjeana sucks casa gorjeana sucks big time!

p.s. platesc servicii de SEO pentru postul asta. vorbesc serios. vreau sa fie in prima pagina de google pentru cine cauta casa gorjeana pe net, desi, la cum se prezinta localul, publicul tinta e norocos daca stie sa citeasca...

p.p.s. nu-mi place de mine zilele astea dintr-o mie de motive si nu-mi place ca sunt cu Romania in bocanci cu tinte pe grumaz si nu-mi place ca tot nu ma invat minte.

cum mi-am petrecut apocalipsa

Ma trezesc azi dimineata cu doi oameni pusi pe treaba. Demolition men, you know. Gresie jos, faianta jos, instalatii sanitare jos, moral si antren. Jos si alea. Cerusem cu o seara inainte o echipa cu care sa am o discutie despre deviz, termene limita si, eventual, un contract. Wrong approach, everybody said laughing their hearts off. Nu poti sa ceri asa ceva, zi mersi ca nu fac pipi pe covor. My bad, mersi, va multumesc enorm si apreciez daca folositi ghiveciul de flori sau, Doamne fereste, chiar veceul.

Long story short, cetatenii venisera cu tarnacopul sa scoata tot ce era de scos, ca gasim ce sa punem in loc, asa ca mi-am acceptat resemnata soarta si am purces spre fundul iadului also known as Valea Cascadelor. Speram sa nu mai calc acolo dupa o vizita total neinspirata executata sambata, cand apparently tot Bucurestiul are treaba intr-acolo si cand singurul magazin de gresie si faianta in care te hotarasti sa cumperi se dovedeste a nu furniza transport si a avea nu unul, ci doua depozite diferite la care trebuie sa mergi sa iei marfa. Dar, what the hell, e sambata, unde te grabesti?

Donc, ma duc iar la Valea Cascadelor, drumul e mai putin aglomerat, merg direct la magazinul cu bucluc (daca mi-a trebuit sa iau o parte de faianta de acolo, restul n-am cum sa-l iau din alta parte), am inspiratia sa accept sa se taraie un nene platit extra (si care cere grosolan de mult) pana la cele doua depozite si sa vina cu chestiile acasa, nu o omor pe femeia care scrie juma' de ora la factura si alta jumatate la dispozitia de livrare, ma imbarc inapoi in masina si ma gandesc ca pana la urma am scapat relativ ieftin (time wise).

In drum spre centru, ma intersectez cu un convoi de Dacii cu stergare legate de oglinda, pozitionate in fata si in spatele unui dric. Sicriu deschis inauntru, I bet he was a lovely face when he was alive, nici mort n-arata prea rau. Strang din dinti, ajung acasa, iau bicicleta, fug spre birou.

O iau prin Cismigiu, ma gandesc la frunze, pomi, vrabiute si soare, incerc sa uit Valea Cascadelor si flacaul din dric, cand remarc ca se tin dupa mine doi pustani biciclisti. Zambesc, mi se pare haios, cand ma uit iar in spate, unul dintre ei mai avea un pic si plonja cu tot cu bicicleta sub rotile mele, in timp ce zbiera disperat ceva. Dau muzica mai incet din casti si il aud urland ca la exorcizare: doamna, trageti pe dreapta, trageti pe dreapta. Pustanii tragatori pe dreapta imi taie fata cu indemanare eliminand din mintea mea orice urma de zambet sau normalitate. Nu trag pe dreapta.

Ajung la birou, sunt franta si e doar ora pranzului. Ne mai vedem si maine.

an obvious no brainer

I iz so smart and careful. Always foreseeing, always making decisions to spare my potential discomfort.

Pe scurt: urasc ambuteiajele. Am la ele reactia (sau ce banuiesc eu ca e reactia) unui claustrofob in spatii inchise. Am plecat din tara si puteam sa ma intorc cu un zbor care ajungea pe Otopeni duminica la 18:30 sau cu unul care ajungea la 00:20 si ma obliga la o escala de 6 ore in Praga. Si m-a izbit azi, la dus, in timp ce ma plictiseam in timpul escalei de doar o ora pe aeroportul din Praga.

Ca, pentru a-mi cruta stresul unui potential ambuteiaj pe DN1 care ar fi durat, maxim, 1 ora (si care putea sa nici nu se intample, la o adica), eu am ales sa stau 6 ore in aeroportul din Praga... Sa ajung in creierii noptii acasa si a doua zi sa trebuiasca sa rise and shine de la prima ora.

But the road will be free, free, free, just for me. I iz so smart and careful. I likez that.

wandering star

au fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti... au fost odata doua spiriduse cu ochi verzi si glezne subtiri. care au fugit pe o insula pe Dunare sa se uite la gablonturi, matasuri si incaltari mestesugit alcatuite (am uitat sa va spun ca pe insula era un iarmaroc cu muzici multe si maiastre si tarabe ticsite cu bunataturi).

sau poate erau o naiada si-o driada.

ochii lor verzi au scaparat cel mai tare si mai tare la vederea a doua inele cu pietre albastre. o piatra era mata si patrata, cealalta transparenta si rotunda. spiridusele (sau naiada si driada) au luat, fiecare, cate un inel si si l-au pus, in joaca, pe deget. au rascolit prin matasuri, si-au pus condurii mestesugit alcatuiti in picioare (si i-au dat jos, pentru ca spiridusele merg cel mai bine desculte), au gustat bunataturi si s-au invelit in matasuri.

n-au pastrat decat inelele pe deget si au fugit pe insula, sa se piarda in muzici, cu ochii lor verzi si gleznele subtiri. asta se intampla acum multi ani, pe insula care gazduia un iarmaroc in mijlocul Dunarii.

naiada cu inelul cu piatra albastra, patrata si mata nu s-a mai despartit de el. driada, in schimb, nu l-a purtat decat in ziua aceea, pe insula, apoi nu l-a mai vrut. si, cand s-a intalnit, peste alti ani, cu o nimfa cu ochi negri pe care o stia din asezarea de munte in care copilarisera amandoua, i-a daruit ei inelul cu piatra rotunda si cristalina. inelul a lacrimat si piatra s-a facut verde, ca ochii driadei care il parasise.

si nimfa cu ochi negri nu l-a purtat niciodata.

dar l-a pastrat cu grija si, in seara in care s-a intalnit cu o fata cu ochii pierduti, a stiut ce i-ar putea lumina. pentru ca, uneori, fetele cu ochi pierduti au nevoie doar de o piatra care a fost albastra si apoi s-a facut verde dintr-o lacrima, ca sa-si regaseasca scanteia si, cine stie, chiar si zambetul.

si fata cu ochii pierduti a luat inelul si si l-a pus pe mana. si inelul a ajuns acasa.