pentru Dragos

let there be kindness

sloboz

multumesc bucuresti, multumesc romania. o excursie de o ora prin oras, pe bicicleta, fara casti in urechi a fost suficienta pentru a usca orice urma de lacrima. plec de unde trebuie, cand trebuie si cum trebuie. this place is fucking hopeless and so are most of its people. la revedere gropi, praf, taximestristi, scrumiere golite pe geam, sticle de plastic azvarlite te miri unde, prostie, agrestivitate, manele, ura, smecherie, zgomot, furie, neputinta. singurul lucru pe care-l regret e ca n-am plecat mai devreme.

asa incepusem sa scriu pe blog proaspat intoarsa din oras. am gmail deschis in paralel si, verificator compulsiv de mail fiind, m-am intrerupt ca sa vad ce-a intrat in inbox. am deschis si am citit:

Subject: inainte de plecare

"Voiam sa-ti spun ca esti unul dintre cei mai frumosi oameni pe care-i cunosc. Si ca desi ti-am zis ca de egoista ce sunt ma bucur sa te stiu in Romania, ma bucur poate si mai tare ca pleci. (Sper numai sa am si eu curajul, candva) Sunt sigura ca-ti va fi bine si astept nerabdatoare sa vad cum furia mocnita si tristetea de pe blog se vor transforma in zambete si iar zambete. May it be a lovely run."


m-am topit, fireste. nu, furia nu s-a oprit, mocneste in continuare. dar tori sau alanis sau cineva bun si frumos ca ele si ca fata care a trimis mesajul de mai sus :) canta la un moment dat, nu-mi amintesc unde, "in the end, only kindness matters". sunt de acord. n-am lasat tara asta sa ma intunece atata amar de timp. let there be kindness, let there be light.

multumesc, draga mea. esti mai curajoasa decat crezi. te astept oricand vrei sa faci pasul. and here's one for you :).

din pamant srl

plec de bunavoie, dar parca ma smulge cineva din pamantul in care am implantat radacini, am imprastiat frunze si am crescut cateva flori.

plec de bunavoie, dar inima mea se sfasie la fiecare intersectie in care masinile claxoneaza isteric.

plec de bunavoie, dar niciun strop de voie buna nu se lipeste de mine cand ma uit in jur si incerc sa-mi intiparesc oamenii pe retina si in inima, sa-i tin in mine, sa nu-i las sa se indeparteze, sa uit ca n-o sa-i mai vad aproape in fiecare zi.

nu pot sa raman, nu pot sa nu incerc.

de ieri pisica are cip si pasaport. plec.

cerul n-a fost niciodata mai albastru. stiu ca europa e mica, de fapt, ca low cost-urile prospera si ca, la o adica, pot sa ma intorc si intr-o luna. ca nimic nu e definitiv si ca eu iau decizii.

de asta mi-e frica cel mai mult.

recunosc ca nu stiam ca iubesc atat de mult locul asta. recunosc ca nu stiam ca il pot iubi asa. cand te mana furia inainte, uiti ca poti iubi.

imi suna atat de patetic refrenul de jale pe care mi-l torc in minte. "tara mea, tara mea". who the fuck talks like this anymore?

da, stiu ca sunt melodramatica.

daca as gasi o bucatica de pamant intre betoane m-as intinde pe ea sa simt ca-mi lipesc fata de locul asta miraculos si blestemat.

ma gandesc mereu la un paragraf din La Medeleni. dupa moartea lui mos Gheorghe, Olguta se duce la grajduri si se suie in trasura pe care o conducea el cand era in viata:

"...Acolo, pe capra trasurii neclintite, fara de cai, fara de haturi, un copil plangea cu mainile pe ochi.

Si Dumnezeul minunatelor povesti nici nu trimise ingeri sa se inhame zburatori, nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi, dandu-le haturi, nici nu sopti cu un zambet bland:
- Mana mata, duduita".

now fuck off and die

dupa imprastierea de sange pe pereti pe care am imaginat-o anul trecut cand mi s-a furat bicicleta, am zis ca nu ma voi repeta in acest sens pentru nimic in lume. drept care, cand mi s-a furat bicicleta acum doua saptamani din nou!!!, nu m-am mai agitat, n-am mai injurat, n-am mai scris posturi de o sanatate mentala indoielnica pe blog si nici nu m-am mai holbat isteric pe strada la orice bicla asemanatoare.

din fericire ii luasem lui tata una de ziua lui (saracu') si o folosesc deocamdata pe aia. toata frustrarea stransa cu ocazia recentului furt a explodat azi la un cacat minor, come to think about it, dar atat de al dracului de relevant pentru categoria "de-aia n-o sa mearga niciodata nimic aici".

bicicleta mea a fost furata de langa primaria capitalei (intrarea de pe anghel saligny), sub nasul celor 3-4 gardieni care freaca menta prin poarta si a caror principala ocupatie pare sa fie pastrarea locurilor de parcare pentru jeep-urile maharilor din primarie. nu m-am dus atunci la ei sa-i intreb, mi s-a parut prea penibil cu totul. however, azi, cand faceam un slalom lent si indemanatic (da, take my word for it, merg excelent pe bicicleta si n-as pune niciodata un pieton pe trotuar intr-o situatie de risc sau de disconfort), unul dintre pazitorii de parcare drapat in uniforma de gardian ma apostrofeaza:

"claxonati, doamna!"

mi-e clar ca era multa furie adunata (nici eu nu stiam cata), pentru ca am vazut rosu in fata ochilor la propriu. frate, nu te cred! treaba ta e sa nu mi se fure bicicleta de sub nasul tau, nu sa-mi spui cum sa merg pe ea sau cum si cand sa claxonez. m-am oprit si i-am comunicat tembelului chestiunea, iar el a reactionat cu una dintre atitudinile pe care le urasc cel mai mult in romania: cand n-a stiut ce sa spuna, a bagat ochii in pamant si a devenit mut. m-am apropiat ca sa fortez contactul vizual si replica, a continuat sa se joace de-a babuinul autist.

as putea sa stau cu capul intr-o buda o saptamana si sa vomit in continuu sila. da, stiu ca fac din tantar armasar, dar a fost ceva adunat care a sifonat cu mare putere.

bai, faceti-va treaba. atat. in felul asta. eu plec, dar poate mai ramane cineva sa stinga (aprinda?) lumina.