D'après lui le Bordeaux

L-am cunoscut pe Adi Stanciu la finele lui 2008, la MaiMultVerde. Facea cu noi, alaturi de Cosmin Alexandru, un curs/exercitiu de cartografiere organizationala slash teambuilding. Doi oameni frumosi, veseli, sclipitor de inteligenti si cu o ironie muscatoare. Tin minte ca eram atunci intr-un hardau depresiv cat China, dar ca mi-era imposibil sa raman bosumflata stand la aceeasi masa cu ei. Le-am pastrat amandurora o amintire zambitoare si plina de respect.

Am aflat azi ca Adi Stanciu a decis sa emigreze si ca s-a mutat in Franta. Am citit la el pe blog randuri pe care am incercat sa le astern pe hartie (vorba vine hartie, dar intelegeti ideea) de nenumarate ori. N-am putut sa-mi duc vreodata ideile la capat. Sau poate mi-a fost teama sa le pun atat de percutant in scris. E dureros de limpede si de adevarat ce spune el:

"Scriam pe blogul lui Cosmin o întâmplare de acum 3 zile. Eram la coadă la casă la un magazin de bricolaj din zonă unde am devenit “key account” peste noapte la câte fleacuri tot aflu că trebuie să cumpăr. Nu era coadă mare, dar se mișca încet. La un moment dat întrezăresc cu coada ochiului un individ care își împingea coșul, insinuant, încet, înspre fața cozii. M-am crispat, gata de ceartă. Când am ridicat ochii am realizat că omul venise să citească mai îndeaproape niște etichete la casă. Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea țară, pentru a face față apetitului ei de dezumanizare. (...) Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, șoferi agresivi și mitocănie generalizată. Pur și simplu nu mai fac față avalanșei zilnice a urâtului. Am ajuns să trăiesc într-un strat ultra-subțire al societății, un fel de exilat în propriul meu oraș natal. Nu mai pot și nu mai vreau asta. Nu mai vreau să rezolv dilema dacă e bine să-mi cresc fata în principii umaniste, sau trebuie să o înrăiesc ca să facă față lumii în care va trăi."

Restul textului este aici. Nu cred ca mai e ceva de adaugat.

in brief

De la Maastricht la Luxemburg am executat asa:

1. Scapat cutie de bomboane de ciocolata pe jos in timp ce incercam sa ma uit pe capac sa vad care cu ce e. Strans bomboane de la picioare, executat un lego complicat (fiecare are alta forma si nu intra decat la locul ei) si doar partial reusit pentru a le pune la loc.

2. Varsat lapte in chestia aia unde iti pui picioarele sub torpedou (aveam o sticla luata de la benzinarie si traiam cu impresia ca am insurubat bine capacul). Am sters cand am ajuns acasa, am strans diversele ambalaje stranse pe drum, m-am dat jos din masina si

3. Am ridicat capacul pubelei si am aruncat susnumitele ambalaje + cheile de la casa inauntru. Pubela era, din fericire, goala, dar, din nefericire, adanca. Dupa ce am incercat fara succes sa ma arunc cu capul inainte, am pravalit-o pasional la pamant si m-am varat pe coate inauntru, unde am dibuit, in capatul ce mai indepartat, cheia.

Am spalat cheia cu sapun.

L.E. Cica chestia aia de sub torpedou NU E FACUTA ca sa-ti pui in ea picioarele.

how else?

totul este exceptional de bine organizat, toti sunt amabili si binevoitori pana la greata de zambet si toata lumea te sfatuieste sa o iei incet, sa te acomodezi si sa pui toate intrebarile care iti vin in minte (despre job, despre casa, despre viata in luxemburg, despre orice altceva).

orice problema se rezolva imediat. eu nu reuseam sa accesez netul, am sunat la numarul asistentei tehnice si s-a rezolvat instantaneu. however, au trimis si-o duduie la 10 minute dupa, sa verifice daca e totul in regula, daca merge imprimanta (mergea) daca vreau sa-mi schimbe tastatura (n-am vrut), daca am toate parolele (le aveam), daca am o intrebare (nu :)

sefa departamentului a venit sa ma intrebe cum imi e si, cand i-am zis ca toata lumea a fost super draguta, s-a uitat lung la mine si a zis, destul de mirata: "of course, how else?"

doamna, habar n-aveti...

trebuie sa pontez 7 ore jumate pe zi, in ce regim vreau eu intre 7.30 si 20:00, dar cu obligatia de a lua macar jumatate de ora pauza de pranz si sa nu lucrezi mai mult de 10 ore pe zi under no circumstances whatsoever... sunt si ceva core hours - 9:30-12:00 si 14:00-16:30 (si da, mi-e dor ca ele sa inceapa la 11:00 in caz ca te intrebi :), dar sunt absolut doable. mi s-a inmanat un entry plan care acopera primele doua saptamani; in mare trebuie sa ma acomodez si sa inteleg cum se lucreaza. de-abia dupa discutam job description si training map. sunt sigura ca or sa apara probleme, ca vor fi momente cand va fi greu, ca o sa am frustrari si nervi. deocamdata, insa, ma ciupesc usor de mana.

a, si limba default pe acest computer era, ieri cand l-am deschis prima data, romana...:)

as vrea

as vrea sa scriu despre kerouac si despre cautari de sine dureroase. despre depresii, bocanci si negru. mult negru. sa-mi fac cruce la cioran si la metal. sa imi aleg o facultate, sa incerc sa inteleg ce-i cu manga si sa tremur gandindu-ma daca ma lasa sa stau toata noaptea la mnac.

sa mai fie vama vama (vad ca am o obsesie recurenta cu vama) si nasul nas. si floarea soarelui la locul ei.

sa strang bani. eh, la asta n-am fost buna niciodata si ma indoiesc sincer ca voi fi vreodata. da' sa strang bani pentru o toala sau o excursie sau o carte. sau o caseta :)). nu poti sa derulezi un stick cu muzica cu un pix de-ala de plastic transparent, cu mina albastra. sa beau vodca.

sa ma trezesc la 6 dimineata ca sa ma duc sa traduc. sa nu stiu de facebook, twitter, blogging, youtube, grooveshark, roaming, webmail si digipass. sa merg cu trenul toata noaptea printre borfasi, sa ajung in Belgrad si sa sar in primul autobuz de Vukovar.

sa am schengen pe pasaport :). sa merg la tigani la brasov si-n crai.

sa ies in maguy si sa visez la sziget.

sa pierd nopti cu vin ieftin si obsesii recurente. sa citesc real k, printul :). sa merg in web. sa ies in strada pentru pace.

sa descopar prima oara Ambientul si Budapesta. sa fiu in primul rand la Iggy Pop.

je suis l'ombre longue de ma jeunesse. les neiges sont encore ici.

naturalhigh dot nl

primul weekend in patria adoptiva se intampla, fireste, in afara ei. in olanda, la marea nordului, in zeeland. ze land, indeed. am tot stat sa ma gandesc cum sa scriu. dincolo de filmul "eu scriu in romana, cine stie cine citeste si apoi se fute vama" alta obiectie n-am gasit. dar n-am putirinta.

nu gasesc vorbe sa descriu plaja imensa, marea neasteptat de calda, terasa de chill (cu tot ce trebuie - mesele din lemn uzat, muzica perfecta, canapele si barul marinaresc), sutele de zmee zburand in aer si felul in care se inclesteaza bratele la carma unuia. copiii blonzi si fericiti. cainii zburdand (fara covrigi in coada :). scoicile. masinutele propulsate de zmeul perfect intins de vant. God bliss.

asteptam sa scrii

azi n-am facut mai nimic. cea mai zguduitoare chestie care s-a intamplat a fost ca am iesit cu o para in balcon, s-a asezat o albina pe mana mea, eu m-am speriat si am scapat para. in fata geamului vecinilor.

am fost over guilty din cauza apucaturilor nationale de a azvarli de colo colo cu chestii si am dat fuga jos sa recuperez fructul. pe drum a trebuit sa sar peste un limax (am fobie de melci), dar eram atat de preocupata de problema incat am reusit sa-l aproape ignor.

nu poti sa fii romanca, sa ajungi de 10 ore in luxemburg si sa te apuci sa arunci cu chestii peste balcon, chiar si accidental. eu una n-am putut. o sa incep, totusi, sa ma antrenez. incep maine cu un pet, gen ma fac ca il lansez peste balustrada si, in ultimul moment, sufocata de culpa morala, ma opresc, eventual imi dau si doua palme.

mai incolo va povestesc cum creste iarba si ce-am vorbit cu un fluture.